Numaidecât! Dar nu pentru a arăta cât de bravo eşti. Important este mesajul propriu-zis: ce dorești să obții. Când vorbești despre caritate, nu forțezi pe nimeni să facă nimic. Ca şi cum transmiţi ştafeta: în acest mod se întrunesc oamenii, se organizează fonduri și așa mai departe. Cu cât persoanele vorbesc mai multe despre faptele lor bune, cu atât mai bine: când caritatea, ca și în țara noastră, abia ia amploare, despre aceasta trebuie să vorbim, despre asta să povestim şi aceasta este ceva feresc.
Mulți oameni cred că nimic nu depinde de ei, că eforturile unei persoane nu schimbă lumea în bine.
Faptele bune sunt mici acţiuni progresive care, în cele din urmă, se transformă în cele globale. Am un exemplu: o fată care a lucrat în domeniul restaurantului. Ea a aflat că copilul celor apropiați s-a îmbolnăvit grav, era nevoie urgent de bani pentru tratament. Și ea a decis să acorde ajutor. Credea că este imposibil, că suma este prea mare, ca nimeni nu o va crede. Datorită insistenţei și sincerității sale, impulsului cu care se adresa oamenilor - era imposibil să nu susţii acest elan. Ca rezultat, ea a colectat suma necesară de două ori mai repede decât a fost necesar, iar copilul a mers la operație. Dar aceasta nu este sfârșitul povestii! Ea i-a influențat destinul. A părăsit domeniul afacerilor de restaurant și a decis să își creeze propriul fond. În spatele fiecărui proiect vast de caritate, există întotdeauna o poveste despre modul în care un eveniment a schimbat punctele de vedere ale unei singure persoane și ea și-a dat seama că nu doreşte să se ocupe cu altceva.
Astăzi există multe fonduri și se poate face o donație în două clicuri. Cum consideraţi, cât de important este participarea personală la fapte bune?
Apreciez mesajul expresiei „Caritatea este igiena sufletului". Cred că este corect. Dacă simţi nevoia și este posibilitatea, trebuie să acorzi ajutor. Și nu trebuie să te gândeşti, o faci aceasta personal sau nu. Există oameni care pot face fapte bune la direct. Sarcina lor este să găsească pe cei care nu pot merge personal la un azil de animale sau la un orfelinat de copii, dar ar dori să acorde ajutor. În Rusia, aceasta este încă o noutate, dar dacă doreşti să afli cum stau lucrurile în alte țări, atunci constatăm că acolo deja se vorbește despre aceasta în școli, iar copiii nu percep ca ceva neobişnuit să acorzi ajutor, să practici activitate de voluntar - este un mod obișnuit de viaţă.
Vorbiţi despre acţiuni progresive, ce contribuie la crearea unei acţiuni de amploare - este ceva ce corespunde foarte mult cu aspiraţiile noastre, vrem să colectăm cât mai multe povestiri de acest fel pentru a arăta că schimbarea lumii în bine nu este atât de dificilă cum pare...
Este ca și cu vecinii: Eu te ajut pe tine, tu – pe mine. Nu-mi prea place cuvântul „donaţii". Spun „ajutor", pentru că este într-adevăr aşa, cum ai ajuta un vecin. Și cine știe când acest ajutor se va întoarce în direcția voastră. Există un fel de providență în acest sens. Suntem oameni plini de compasiune, ne place să ajutăm, numai că trebuie s-o facem în mod deliberat, productiv și sistematic. Caritatea ar trebui să fie sistematică, doar în aşa mod foarte mulţi oameni vor avea de câştigat.
